Rubrica psihologului
Bagajul este făcut, mașina încărcată, toată lumea gata de plecare și copilul stă în prag și plânge că nu vrea să meargă. Nu la doctor, nu la un eveniment neplăcut, ci la mare, la munte, la bunici, unde a fost fericit anul trecut, a întrebat de zeci de ori „când mai mergem?”. Îl întrebi de ce, și răspunsul lui nu are sens: „Nu vreau să plec de-acasă.” Nu poate explica mai mult, nu este un motiv anume, este doar refuzul care nu cedează la explicații.
Primul gând al majorității părinților este că ceva nu e în regulă — că i-e frică de nou, că este prea atașat de casă, că trebuie „scos din carapace” cât mai des, ca să se obișnuiască. Al doilea gând, mai dur și de multe ori rostit cu voce tare, e că este răsfățat sau încăpățânat, și că un pic de fermitate rezolvă problema: „Gata, te urci în mașină, discuția s-a încheiat.”
Niciuna dintre cele două variante nu descrie ce se întâmplă de fapt la mulți dintre acești copii.
Nu este vorba de frica de necunoscut, în sensul clasic al cuvântului. Este vorba de nevoia de predictibilitate — camera lui, patul lui, ordinea obiectelor pe raft, rutina de seară pe care o știe pe dinafară și după care își reglează tot restul zilei. Pentru unii copii, casa nu este doar un loc unde locuiesc. Este un sistem de repere stabil, aproape invizibil pentru un adult, dar esențial pentru felul în care copilul își organizează emoțiile și comportamentul. Vacanța, oricât de frumoasă ar fi ca idee, dărâmă sistemul ăsta pentru câteva zile bune: alt pat, alt program de masă, alți oameni în jur, alt zgomot de fond, altă lumină pe geam dimineața. Copilul nu respinge distracția care urmează, respinge dezorganizarea temporară pe care o presimte cu mult înainte ca ea să se producă.
Diferența aceasta contează în felul în care un părinte reacționează. Dacă interpretează refuzul ca „frică”, încearcă să convingă, să explice, să promită cât de frumos va fi și de multe ori funcționează pe jumătate, iar copilul pleacă, dar cu o tensiune reziduală care se vede în primele zile de vacanță, prin somn agitat, mese refuzate sau accese de plâns fără motiv aparent. Dacă interpretează refuzul ca „încăpățânare”, trece la fermitate, la ignorarea protestului, uneori la pedeapsă și învață fără să vrea copilul, că emoția lui reală, de reglare, nu are voie să existe. De fapt, nici una din cele două reacții nu se adresează problemei adevărate, pentru că problema nu este nici frica, nici voința, ci capacitatea limitată a copilului de a face față, într-un timp scurt, unei schimbări mari de mediu.
Majoritatea copiilor care reacționează astfel au pur și simplu un sistem nervos mai sensibil la schimbare, care se reglează mai greu și mai lent decât al fraților lor sau al colegilor. Este o variație normală de temperament, nu o problemă. Cu vârsta, mulți dintre ei învață singuri, treptat, să gestioneze tranziția — dobândesc strategii proprii, își găsesc repere noi mai repede. Alții au nevoie de puțin sprijin ca să ajungă acolo, iar sprijinul înseamnă în primul rând înțelegere din partea adultului care îi organizează ziua.
Ce ajută, concret, nu este convingerea prin argumente — „dar o să fie super, o să te joci în apă, o să fie și verișorii tăi!” — pentru că argumentele acestea răspund la o problemă pe care copilul nu o are. El nu se îndoiește că va fi frumos, se teme de golul dintre acum și momentul în care se va simți din nou în siguranță. Ce ajută cu adevărat este pregătirea prin predictibilitate: copilul are nevoie să știe dinainte, nu în dimineața plecării, ce anume se schimbă și ce rămâne la fel. O discuție simplă, cu câteva zile înainte, despre unde va dormi, cum arată locul, ce lucruri de acasă vin cu el, reduce mult din anticiparea negativă.
Un obiect familiar care merge cu el în bagaj — o pernă, o jucărie anume — poate face diferența dintre o criză de o oră la plecare și o adaptare de zece minute la sosire. La fel de important este ca micile rutine care se pot păstra — o poveste înainte de somn, o melodie, un „noapte bună” mai special — să rămână neschimbate, chiar dacă patul și camera sunt altele.
Și poate cel mai important lucru, cel pe care părinții îl sar cel mai des: copilul are nevoie să spună, cu voce tare, că nu-i place schimbarea, fără să fie corectat imediat, fără să i se ceară să se bucure mai repede decât reușește. „Văd că ți-e greu să pleci de-acasă” spune mai mult decât orice promisiune despre cât de frumos va fi la mare. Recunoașterea emoției nu întărește refuzul, cum se tem mulți părinți, îl scurtează.
Copiii nu refuză bucuria care urmează, refuză graba de a li se cere s-o simtă înainte de a fi gata s-o simtă. Diferența dintre graba adultului și răbdarea cu care îl însoțește nu se reflectă într-o singură clipă în prag, în ziua plecării în vacanță, ci în felul în care se construiește, zi de zi, capacitatea lui de a face față schimbării.
Așa cum spunea Tagore, nicio floare nu se ia la întrecere cu florile din jurul ei, ci pur și simplu înflorește — fiecare în ritmul ei, nu în ritmul calendarului de vacanță.
Psiholog Ginette Smaranda – psihologie clinică, psihopedagogie specială şi psihologie aplicată în domeniul securității naționale
www.psihologon.com
