Rubrica psihologului
Un copil învață ce înseamnă respectul nu doar din regulile pe care i le explicăm, ci mai ales din felul în care îl tratăm și din modul în care ne purtăm cu ceilalți.
„Să vorbești frumos.” „Să nu răspunzi urât.” „Să respecți adulții.” – sunt cerințe pe care mulți părinți le formulează firesc, convinși că astfel își învață copiii bunele maniere. Însă, între a-i cere unui copil să fie respectuos și a-l ajuta să înțeleagă respectul există o diferență importantă.
Respectul nu se formează prin repetarea unei reguli. Se construiește în relațiile de zi cu zi, în felul în care vorbim, în modul în care gestionăm un dezacord și în atitudinea pe care o avem față de oamenii care nu ne împărtășesc opiniile.
Copilul observă aceste lucruri înainte de a le putea explica. Înregistrează tonul vocii, reacțiile la greșeli, felul în care adulții își cer scuze sau refuză să recunoască atunci când au rănit pe cineva. Din aceste experiențe își formează treptat propria înțelegere despre ceea ce este acceptabil într-o relație.
De aceea, educația pentru respect începe cu o întrebare adresată adultului: cum arată respectul în familia noastră, dincolo de ceea ce îi cerem copilului?
Copilul învață și din felul în care îl tratăm
Când părintele țipă, îi întrerupe explicațiile sau își justifică furia prin stres și oboseală, dar îi cere copilului să se comporte diferit, mesajul educativ devine contradictoriu.
Autoritatea nu presupune umilire. Putem impune limite fără amenințări și corecta comportamente fără să atacăm demnitatea copilului. „Nu accept să lovești” stabilește o limită; „Ești rău” pune o etichetă.
Copilul trebuie să înțeleagă ce are de schimbat, nu să creadă că o greșeală îi definește valoarea.
Respectul nu înseamnă supunere
Un copil respectuos nu este neapărat cel care nu contrazice și urmează orice indicație fără să protesteze. Respectul presupune să asculți, să îți exprimi dezacordul fără jigniri și să accepți că ceilalți pot avea opinii diferite.
Când adultul tratează întrebările ca pe o provocare, copilul învață să tacă sau să își ascundă gândurile. Când este ascultat și încurajat să își argumenteze poziția, descoperă că poți fi ferm fără să fii lipsit de respect. Acest echilibru îl va ajuta să își apere propriile limite și să le respecte pe ale celorlalți.
Cum vorbim despre ceilalți când nu sunt de față
Educația pentru respect nu se oprește la relația părinte–copil. Ea se vede și în felul în care vorbim despre rude, vecini, colegi sau profesori.
Dacă un părinte îi vorbește copilului cu dispreț despre un profesor, îi ironizează competența sau îl jignește, nu îi poate cere apoi copilului să manifeste respect față de acel profesor fără să explice contradicția. O nemulțumire poate fi legitimă, iar o decizie a școlii poate fi contestată. Însă critica unei acțiuni nu trebuie confundată cu atacul la persoana care a făcut-o.
Același principiu se aplică în toate relațiile. Copilul observă cum sunt tratați oamenii atunci când nu mai sunt prezenți și înțelege treptat dacă respectul este o valoare constantă sau o atitudine rezervată doar celor pe care îi apreciem.
Nu este necesar să fim de acord cu toată lumea. Este necesar să putem exprima dezacordul fără dispreț.
Ce facem când noi, adulții, greșim
Oboseala, presiunea și grijile pot duce la reacții pripite, la un ton nepotrivit sau la cuvinte pe care le regretăm ulterior. Important este ce facem după ce observăm că am depășit o limită.
O scuză sinceră, fără justificări care transferă vina asupra copilului, are valoare educativă. „Am ridicat vocea și nu a fost în regulă. Eram supărat, dar trebuia să îți vorbesc altfel” îi arată că responsabilitatea pentru propriul comportament nu dispare atunci când emoțiile sunt intense.
Adultul nu își pierde autoritatea recunoscând o greșeală. Îi oferă copilului un model concret de asumare și îi arată că relațiile se pot repara, că limitele sunt valabile pentru toți și că respectul nu presupune să pretinzi că ai întotdeauna dreptate. Copilul învață astfel că o greșeală poate fi recunoscută, că răul produs trebuie reparat și că scuzele au sens atunci când sunt însoțite de schimbarea comportamentului.
Respectul se exersează în situațiile obișnuite
Copilul învață respectul așteptându-și rândul, ascultându-i pe ceilalți, respectând spațiul personal și acceptând un refuz. În același timp, are nevoie să fie ascultat și tratat cu considerație, inclusiv atunci când greșește.
A-l respecta nu înseamnă a-i satisface orice dorință, ci a-i păstra demnitatea în timp ce îi corectăm comportamentul.
Respectul se vede nu în cât de repede se conformează copilul, ci în felul în care ajunge să îi trateze pe ceilalți, chiar și atunci când nu este supravegheat.
Ce fel de respect vrem să rămână după copilărie?
Un copil care tace de teamă sau se conformează pentru a evita o pedeapsă nu înseamnă neapărat că a înțeles respectul. Educația urmărește să îl ajute să trateze oamenii cu considerație, să accepte diferențele și să își exprime opiniile cu responsabilitate. Această înțelegere se formează în relațiile de zi cu zi. De aceea, merită să ne întrebăm cum îi vorbim când ne contrazice și cum ne purtăm atunci când suntem nemulțumiți sau greșim.
Respectul pe care îl cerem copilului trebuie să se regăsească în felul în care îl tratăm. Nu este o regulă rezervată celor care au dreptate sau autoritate, ci o valoare care se vede mai ales în momentele dificile.
Psiholog Ginette Smaranda – psihologie clinică, psihopedagogie specială şi psihologie aplicată în domeniul securității naționale
www.psihologon.com
