„Nu am vrut să fiu avocat! Sper să nu vă dezamăgesc, dar nu mi-am dorit să fiu avocat, nici atunci când eram copil și nici atunci când am fost elevă de liceu. Am vrut să fiu profesoară de limba și literatura română și să predau copiilor de liceu”. Și totuși, Gianina Vera Poroșnicu a ajuns o avocata cunoscută și apreciată. Iată câteva gânduri împărtășite în momente de maximă sinceritate.
– Doamnă Gianina Poroșnicu, ce anume v-a determinat să vă îndreptați spre profesia de avocat? Când v-ați dat seama că vă doriți să deveniți avocat?
– Nu am vrut să fiu avocat! Sper să nu vă dezamăgesc, dar nu mi-am dorit să fiu avocat, nici atunci când eram copil și nici atunci când am fost elevă de liceu. Am vrut să fiu profesoară de limba și literatura română și să predau copiilor de liceu. Dacă era să fie astfel, cred că aș fi fost o foarte dedicată profesoară, aș fi citit și aș fi scris foarte mult, deoarece mi-a plăcut. Am moștenit această „patimă” de la tatăl meu, Vasile Geantău. Dar m-am făcut avocat! Tatăl meu și-a dorit ca eu să îmbrățișez această profesie, și, iată! Au trecut 25 de ani de când o slujesc, timp în care am oferit foarte multe interviuri în care mi s-au pus aceste întrebări. De fiecare dată îmi amintesc cu drag de acest paradox: nu am vrut să fiu avocat, dar am ajuns să fiu chiar un cunoscut avocat!
Din nou, îi mulțumesc tatălui meu că a ales pentru mine și pentru că a fost atât de persuasiv!
– Cariera dumneavoastră este legată și de faptul că ați reprezentat în instanță nume grele, cum ar fi frații clanului Corduneanu, Ioan Clămparu și alții. V-au plăcut dintotdeauna provocările sau e vorba doar de codul deontologic al profesiei, de ați acceptat asemenea dosare?
– Pasul 1: clienții își aleg avocații!
Pasul 2: te verifici dacă poți lucra cu un client sau altul ori dacă poți prelua sau nu o cauză.
Am refuzat un singur caz: nu am putut fi apărătoarea unei bunici care și-a omorât în bătaie nepotul în vârstă de șase ani.
Am apărat multe nume sonore sau am fost în foarte multe dosare cu mare rezonanță mediatică. Am refuzat un singur caz: nu am putut fi apărătoarea unei bunici care și-a omorât în bătaie nepotul în vârstă de șase ani. În rest, am fost aceeași și când am preluat un caz minor, anonim, ca atunci când mediatizarea, interesul public, m-au ridicat puternic în centrul atenției. Dacă îmi plac provocările? Chiar dreptul penal este o provocare. Nimic nu se repetă! Totul este unic!
La mine, totul a venit natural în profesie! Eu nu am provocat niciodată destinul, pentru că nu am știut cum să fac asta! Că am intrat în dosare „grele” ori pentru „nume sonore” care sunt în stare să dea multor oameni „la locul lor” fiori sau palpitații…lucrurile s-au petrecut de la sine ori, mai bine zis, conform unor voințe despre care nu numai eu, ci oricare dintre marile spirite înțelepte susțin că este o taină pe care numai Dumnezeu o cunoaște!
Dosarul „studenților criminali”, dosarul „măicuței arestate”, dosarul „Cordunenilor”, dosarul lui Ion Clămparu, au fost trepte în urcușul profesional și în destinul pe care eu îl am. Acum, după toți anii care au trecut peste mine, mă minunez de felul în care a așezat în viața mea aceste „întâmplări” ale deloc întâmplătorului meu destin…
– Care este secretul succesului dumneavoastră?
– Secretul succesului: muncă, râvnă, implicare, sacrificiu și… din nou…sacrificiul vieții personale…
– Care sunt principiile de la care nu trebuie să te abați în viața de avocat?
– Să respecți toate principiile mari de conviețuire socială și morală. Se spune, în anecdote, că avocații sunt deseori fără scrupule. Ce pot să răspund? Că îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-am născut într-o familie în care cărțile erau încolonate (la propriu) de jos în sus și erau cărți care se citeau!
Un ziarist ieșean a scris despre mine că „am avut șansa de a mă naște într-o familie de oameni remarcabili”, făcând referire la tatăl meu, Vasile Geantău, colecționar de Mihai Eminescu. Recunosc că așa este și că părinții mei mi-au sădit în caracter, de mic copil, principii severe.
– Care sunt calitățile unui avocat de succes?
– Fascinația pentru plonjonul logic, interesul pentru alonja discursivă și dorința cuminte de a dobândi subtilitățile rafinamentului oratoric. În enumerarea mea, sunt „vocații” transpuse în metafore. Nu vreau să afirm, prin asta, că avocatura nu ar fi o profesie generatoare de adrenalină, dimpotrivă! Dar nu aș îndrăzni să pun numai pe seama „dependenței” de palpitații o carieră despre care, privind retrospectiv, aș putea să afirm, fără niciun fel de reținere, că a fost marcată de evenimente de excepție. Nu îi este dat oricui să fie aruncat de către destin în situații, experiențe sau trăiri de felul celor de care Dumnezeu a considerat că este nevoie, pentru a mă învăța o parte dintre tainele vieții….
– Cât noroc trebuie să ai pentru a fi notoriu sau celebru?
– Aș răspunde astfel: „Mi-am cumpărat întotdeauna foarte scump norocul!” Am dat la schimb multe zile din viața mea.
– Este cunoscut faptul că iubiți cultura. Actul de cultură. În acest sens aș enumera câteva dintre acțiunile dumneavoastră prin care ați adus actul de cultură la rang de virtute: din banii dumneavoastră ați reabilitat (restaurat) mormântului poetei Otilia Cazimir (monument istoric), apoi restaurarea din fonduri personale a monumentului istoric Casa „Joseph Zoller”. Vă rog să continuați dumneavoastră lista altor astfel de gesturi de iubire față de istorie și cultură…
– În ordine cronologică, actele mele de cultură au fost acestea: am citit, am învățat, am iubit cultura, iar apoi, cât am putut, desigur, la scară mică, am slujit-o! Sunt restauratoarea Casei „Joseph Zoller” din Iași, monument istoric din secolul al XX-lea, singurul monument istoric restaurat din bani privați din Moldova. Am făcut acest lucru la 38 de ani.
(Casa Zoller)
Acum trei ani am restaurat, din fonduri personale, mormântul poetei Otilia Cazimir, monument istoric, am restaurat mormântul lui Dimitrie Anghel, monument istoric, de asemenea și recent, achiziționând mausoleul „Rosetti” din Cimitirul „Eternitatea” din Iași, am început procesul de restaurare a acestui frumos edificiu cultural al Iașului, complexul funerar „Uriașa”, care reprezintă legenda acestui oraș.
Între proiectele de restaurare, adaug și fotografii de epocă. Am colecții de fotografii cu Regina Maria și fotografii cu familii boiereștii autentice din Moldova, întinse pe două secole. Dețin fotografia originală a lui Mihai Eminescu, cea de-a III-a dintre cele patru pe care le are poetul.
Casei „Joseph Zoller” și istoriei sale fabuloase, de peste o sută de ani, i-am dedicat două cărți: „Monografia Casei Joseph Zoller”, scrisă de domnul istoric Sorin Iftimie, doctor în istorie și „Giuvaerul șlefuit”, carte pentru copii aparținând scriitoarei Olga Caia-Creangă, originară din Tg. Neamț. Fac puțin din cât aș vrea să fac pentru cultura națională și pentru cea locală. Țin un infochioșc la poarta Casei „Joseph Zoller”, care spune povestea acesteia și a străzii „Elena Doamna” de la 1900, pregătesc tipărirea unei cărți despre statuia Fecioarei Maria de la Cimitirul „Eternitatea” (legenda urbană a Iașului, „Uriașa”).
(Uriasa-monument din „Cimitirul Eternitatea” Iasi)
– De ce faceți toate acestea? Ce anume vă animă să cheltuiți din fonduri personale, pentru salvarea unor monumente istorice?
– De ce am făcut toate acestea? Vreau să întorc darurile de la Dumnezeu pe care mi le-a făcut de-a lungul vieții!
Ștefan cel Mare a zidit biserici. Iar noi, ceilalți, trebuie să lăsăm ceva în urmă. Nu putem trăi ca și când am fi singuri în univers, fără nici cel mai mic sentimente de recunoștință.
Lev Gillet spunea: „Bucuria este, la bază, recunoștință. Este un act de mulțumire pentru ceea ce primim. Ea exprimă conștiența că Dumnezeu ne-a dat în stăpânire lumea”.
– Sunt sigură că v-ați făcut și antipatii sau ați avut parte poate chiar și de adversități din partea unora. Ce riscuri implică profesia de avocat, cum gestionați aceste situații neplăcute? Țineți întotdeauna lucrurile sub control?
– Mediul avocățesc este un mediu conflictual prin definiție. Antipatiile le culegi precum florile! Când „ieși” dintr-un dosar, oricum cineva e supărat pentru că pierde procesul. Avocatul poate fi luat „la pachet” cu aceste sentimente. Cât privește riscul profesiei de avocat, da, am mărturisit de multe ori, în multe dintre interviurile mele, atunci când am fost întrebată: mi-a fost frică pentru viața mea de câteva ori în profesie. Este riscul din dreptul penal.
Până unde se implică avocatul? Cât trebuie să „joace”? Cât trebuie să riște?
Subiectul este fascinant: până unde se implică avocatul? Cât trebuie să „joace”? Cât trebuie să riște? Un avocat cu vocație este un atlet al elocvenței, dar și un „performer în risc”. În penal, da, lucrezi cu lumea „de la margine”. Cum gestionezi lucrurile cu cei de la periferia societății educate? Am găsit următoarea explicație întru-un roman cu personaje-avocat. Se spunea acolo, ceea ce este și foarte adevărat, că un interlop care se bucură de respectul celor din mediul său știe, instinctiv, să aprecieze și apere pe cei de care îi depinde libertatea. Probabil că, în lumina sagace a profesionalismului celui de care îi depinde libertatea, „performerul-interlop” își recunoaște, prin comparație, armele albe, fie ele oricât de ascuțite, „paradite” (ca să folosesc un element al argoului accesibil) de rugină și și le depune la picioarele avocatului său.
Să vă mai spun ceva, „materialul” cu care lucrează un interlop, este frica de moarte a celor pe care dorește să îi supună, iar astfel, să le poată extrage resursele psihologice sau materiale, de care are nevoie pentru a-și cimenta și întreține statutul.
Or, dacă ție, ca avocat, nu îți mai este frică de moarte…Este evident că acel interlop își dă seama că nu mai are „de unde să te ia”, cum să te facă supusul voinței sale de grandoare și autoritate…Mai mult decât atât, undeva, în structurile abisale ale subconștientului său, el știe că singura lui scăpare dintr-o situație fără ieșire este colaborarea cu apărătorul său, cu un performer, adică, mult mai stăpân pe regulile de care îi depind, odată ajuns în instanță, statutul, libertatea, viața lui, a familiei sale, …
– Ce planuri de viitor aveți, atât în viața profesională cât și în viața culturală din Iași?
– Îmi doresc să fac că mai mult posibil, eu fiind, de altfel, o persoană extrem de energică. Îmi doresc, apoi, să pot să mă retrag atunci când voi fi la pensie și să pot fabrica ciocolata „Joseph Zoller”. Este visul meu!
Cât despre cultură, da! Aș vrea să fac cât mai mute proiecte pentru orașul Iași și chiar să reconstruiesc fabrica lui Joseph Zoller, industriașul evreu bogat și celebru la 1900 din Iași, care avea o fabrică de ciocolată cu tehnologie avansată pentru acele timpuri, o personalitate a Iașului de altădată!
– V-ați gândit să vă scrieți memoriile? V-ați gândit să adunați aceste lucruri într-o carte? Cum ați intitula această carte?
– Nu este o idee chiar rea să dezvolt, între coperțile unui roman autobiografic, toate aceste întâmplări cu adevărat excepționale pe care viața, cu Domnul la timonă, a considerat că este necesar să le trăiesc pe parcursul trecuților mei ani de avocatură.
Dacă aș scrie această carte, i-aș pune acest titlu: „Avocata”. Știți de ce? De multe ori clienții m-au notat astfel în agenda telefonului lor. Când au un proces, avocații devin imperios necesari în viața clientului. Este un efect psihologic lesne de înțeles. Când voi avea timp, voi scrie această carte!
– Ce ați putea spune despre presă, presa în general și presa cu care vă judecați, cea de scandal, căreia i-ați intentat proces judiciar?
– Am un mare respect pentru oamenii condeiului, deci și pentru jurnaliști, fără dar și poate. Am cununat doi ziariști. Este clar că nu așez pe toată lumea sub aceeași apreciere, dar cât privește propriile mele procese cu presa de scandal, pot spune astfel: în această epocă a internetului și a rețelelor de socializare, dreptul la viață privată a ajuns un drept mai curând „teoretic”. Însă, atenție, o minciună are puterea nefastă de a schimba destinul unui om!…
Cât despre presă în general, bietul „câine de pază” al societății a pierdut lupta cu ceea ce ar trebui să îl țină în viață, anume deontologia…Au rămas, din păcate, foarte puțini oameni de presă care mai amintesc de ceea ce ar trebui să fie cea de-a patra putere în stat.
Uitând să se mai alimenteze din principala lui sursă de credibilitate, care e deontologia, temutul dulău de altădată a ajuns, de cele mai multe ori (excepțiile onorează), o javră înfometată care schelălăie trist, luată în seamă de din ce în ce mai puțină lume și ținută strâns în lesă de către proprietari avari care, adesea, își urmăresc, din nefericire pentru nivelul de cultură al maselor deservite, doar propriile interese financiare.
Jurnalul de IASI www.jurnaluldeiasi.com va multumeste pentru gândurile împărtășite cititorilor și celor care va cunosc și va apreciază.
