Rubrica Psihologului
În cabinetul psihologului, una dintre îngrijorările frecvente ale părinților apare atunci când copilul începe să vorbească despre „cineva” invizibil. „Are un prieten imaginar” – spun unii cu un zâmbet ușor neliniștit. „Cred că vede lucruri care nu există” – spun alții, deja alarmați. Între aceste două afirmații se află o diferență esențială: distincția între imaginația normală, sănătoasă, a copilului și o posibilă dificultate de percepție.
Înainte de a vorbi despre prietenii imaginari, este important să înțelegem rolul imaginației în dezvoltarea copilului. Imaginația nu este un simplu „joc”, ci un proces psihic fundamental, prin care copilul explorează lumea, o reorganizează și o face inteligibilă pentru sine.
Prin imaginație, copilul repetă experiențe, anticipează situații, își construiește scenarii și găsește soluții la probleme pe care, în realitate, nu le poate încă gestiona. Este un spațiu sigur în care copilul experimentează fără riscuri.
Când un copil transformă o cutie într-o navă spațială sau o lingură într-un avion, el nu confundă realitatea, ci o extinde. Acesta este un semn de dezvoltare cognitivă și emoțională sănătoasă. Imaginația contribuie la dezvoltarea limbajului, a empatiei, a creativității și a capacității de rezolvare a problemelor. Este strâns legată de viața emoțională. Copiii nu își exprimă întotdeauna direct fricile sau dorințele, dar le pot „juca” sau proiecta în povești, personaje și relații imaginare.
În acest context apare prietenul imaginar – frecvent întâlnit între 3 și 7 ani, dar nu exclusiv, acesta este mai degrabă un partener de dialog interior „pus în scenă”.
Prietenul imaginar poate fi invizibil sau poate lua forma unei jucării. Poate fi curajos sau timid, vesel sau capricios, uneori exact opusul copilului. În multe cazuri, el reflectă nevoi, dorințe sau conflicte interne.
Un aspect esențial este că, în majoritatea cazurilor, copilul are un anumit grad de conștientizare că acest prieten aparține lumii imaginare. Chiar dacă interacțiunea pare foarte reală, ea este integrată într-un joc.
Acești prieteni pot avea roluri importante:
- oferă companie în momente de singurătate;
- ajută la procesarea emoțiilor dificile;
- facilitează exprimarea gândurilor;
- susțin dezvoltarea socială prin „repetiții” de interacțiuni;
- oferă un sentiment de control într-o lume percepută ca imprevizibilă.
Pentru un copil, prietenul imaginar poate fi un confident perfect: nu judecă, nu respinge, nu pleacă.
Nu doar copiii retrași au astfel de prieteni. Mulți copii sociabili, creativi, cu o viață socială activă, dezvoltă relații imaginative bogate. Departe de a indica o problemă, acest lucru poate reflecta o viață interioară complexă.
Dacă este privit cu atenție, prietenul imaginar poate deveni o „fereastră” către universul interior al copilului.
Cum vorbește despre el? Ce face acest prieten? Este protejat sau protector? Este certat sau admirat? Toate aceste detalii pot oferi indicii despre: nevoia de siguranță, relațiile din familie, temeri, dorințe neexprimate, modele de comportament internalizate.
În loc să fie descurajat, prietenul imaginar poate deveni un instrument valoros de comunicare între părinte și copil.
Majoritatea prietenilor imaginari fac parte din dezvoltarea normală și dispar treptat. Există situații în care este bine să cerem o opinie de specialitate: copilul pare speriat de „personaj”, spune că acesta îi dă ordine, nu poate face diferența între real și imaginar, apar schimbări bruște de comportament, interacțiunea nu mai pare joc, ci constrângere.
Cel mai important lucru pentru părinți este atitudinea. Copilul nu are nevoie să i se spună că „nu există așa ceva”, ci să fie înțeles.
În loc de respingere, este util ca părintele să asculte cu blândețe, să observe, să ofere alternative reale de relaționare.
Activitățile în familie, joaca în aer liber, întâlnirile cu alți copii, poveștile și experiențele comune ajută copilul să își extindă lumea reală, fără a o anula pe cea imaginară.
Pe măsură ce copilul crește, aceste lumi se reorganizează, prietenul imaginar dispare nu pentru că este „interzis”, ci pentru că nu mai este necesar.
Imaginația nu este opusul realității, ci un instrument prin care copilul ajunge la ea.
Prietenul imaginar este o dovadă de creativitate, adaptare și inteligență emoțională. Este modul copilului de a construi sens, de a se înțelege și de a se liniști.
Între fantezie și realitate există o graniță fină, dar nu fragilă. Rolul adultului nu este să o rigidizeze, ci să o înțeleagă.
Psiholog Ginette Smaranda – psihologie clinică și psihopedagogie specială
www.psihologon.com
