Rubrica psihologului Ginette Smaranda
În ultimii ani, presiunea asupra performanței școlare a crescut vizibil, iar succesul academic este adesea perceput ca un predictor al reușitei în viață. În acest context, tot mai mulți copii ajung să trăiască experiența școlară nu cu deschidere și curiozitate, ci cu teamă, tensiune și nesiguranță. Deși sistemul educațional și cerințele acestuia joacă un rol important, literatura de specialitate și practica psihologică subliniază constant influența decisivă a mediului familial. Stilul parental — modul în care părinții structurează relația cu copilul, oferă sprijin emoțional și stabilesc limite — devine un filtru prin care copilul interpretează atât succesul, cât și eșecul.
Anxietatea școlară – o perspectivă psihologică
Anxietatea școlară nu este o simplă emoție trecătoare, ci o stare complexă, care implică gânduri, reacții fiziologice și comportamente de evitare. Ea poate apărea înaintea evaluărilor, în timpul orelor sau chiar în afara contextului școlar, manifestându-se prin îngrijorare excesivă, dificultăți de concentrare, iritabilitate sau simptome somatice precum dureri de cap ori de stomac. Anxietatea reflectă o percepție de amenințare: copilul simte că nu va face față cerințelor sau că valoarea sa personală este pusă în joc.
Această percepție se formează în timp, prin interacțiunile repetate cu părinții și prin mesajele, explicite sau implicite, pe care aceștia le transmit despre reușită, greșeală și acceptare.
Stilurile parentale și impactul lor
- Stilul autoritar
Caracterizat prin control ridicat și rigiditate, acest stil pune accent pe disciplină și rezultate. Deși poate genera performanță pe termen scurt, costul emoțional este adesea semnificativ. Copilul învață că iubirea și aprecierea sunt condiționate de succes, dezvoltând o teamă intensă de greșeală. În timp, apare perfecționismul disfuncțional, evitarea provocărilor și o scădere a stimei de sine. - Stilul permisiv
La polul opus, părinții permisivi oferă căldură și acceptare, dar puține limite. În absența structurii, copilul nu își dezvoltă autocontrolul și capacitatea de organizare. Școala devine astfel un spațiu solicitant, în care cerințele externe sunt percepute ca dificile și uneori copleșitoare. Anxietatea apare din lipsa predictibilității și a sentimentului de competență. - Stilul neglijent
Acest stil implică un nivel scăzut atât de implicare emoțională, cât și de control. Copiii crescuți în astfel de medii pot dezvolta nesiguranță profundă, dificultăți de adaptare și o relație fragilă cu învățarea. - Stilul echilibrat (autoritativ)
Considerat cel mai sănătos, acest stil combină fermitatea cu empatia. Părintele stabilește limite clare, dar rămâne disponibil emoțional. Copilul învață că este acceptat necondiționat, chiar și atunci când greșește. În acest cadru, anxietatea este normalizată și gestionată, nu amplificată.
Semnale de alarmă în anxietatea școlară
Părinții și profesorii ar trebui să fie atenți la anumite manifestări care pot indica prezența anxietății:
- evitarea frecventă a școlii sau a temelor
- plângeri somatice recurente fără cauză medicală clară
- iritabilitate, retragere sau schimbări de dispoziție
- perfecționism excesiv și frică de greșeală
- blocaje în situații de evaluare
Aceste semnale nu trebuie interpretate ca lipsă de motivație, ci ca expresii ale unei dificultăți emoționale.
Rolul părinților în prevenție și intervenție
Părinții au un rol esențial nu doar în prevenirea, ci și în gestionarea anxietății școlare. Intervențiile nu trebuie să fie complexe pentru a fi eficiente, ci consecvente și autentice.
- Validarea emoțiilor. Copilul are nevoie să se simtă înțeles. Replici precum „nu e mare lucru” sau „alții pot” pot accentua anxietatea. În schimb, formulări de tipul „înțeleg că îți este greu” sau „pare că te îngrijorează acest lucru” creează un spațiu de siguranță emoțională.
- Separarea performanței de identitate. Este esențial ca părintele să transmită clar că valoarea copilului nu depinde de note. Accentul pus pe efort, progres și proces reduce presiunea și încurajează învățarea autentică.
- Structură și predictibilitate. Rutinele zilnice oferă stabilitate și reduc incertitudinea. Acestea trebuie să fie flexibile, pentru a evita rigiditatea excesivă.
- Modelarea comportamentului. Copiii învață prin observație. Un părinte care gestionează calm situațiile dificile și își exprimă sănătos emoțiile oferă un model valoros de autoreglare.
- Promovarea autonomiei. Încurajarea copilului să își asume responsabilități adecvate vârstei contribuie la dezvoltarea încrederii în sine și la reducerea anxietății.
- Conectarea emoțională. Timpul petrecut împreună, fără presiunea performanței, consolidează relația și oferă copilului sentimentul de siguranță de care are nevoie pentru a face față provocărilor.
Când este necesar ajutorul de specialitate
În situațiile în care anxietatea persistă sau se intensifică, intervenția unui psiholog poate fi benefică. Terapia ajută copilul să își înțeleagă emoțiile, să își restructureze gândurile și să dezvolte strategii eficiente de coping.
Anxietatea școlară nu este un semn de slăbiciune, ci un indicator al unei nevoi emoționale neîmplinite. Stilul parental joacă un rol central în modul în care copilul navighează această experiență. Părinții nu trebuie să fie perfecți, ci prezenți, conștienți și disponibili emoțional. Într-un climat familial sigur și echilibrat, copilul nu doar că își dezvoltă competențele academice, ci își construiește și resursele interioare necesare pentru a face față provocărilor vieții.
Psiholog Ginette Smaranda – psihologie clinică și psihopedagogie specială
www.psihologon.com
